Printre nori – EU – Partea I

PRINTRE NORI

 

~ IX ~

 

*** EU ***

[Partea I]

 

 

 

 

Eu… eram un alt om, de prin mulţime; eram înger şi demon, în acelaşi timp, sau… separat…

Recunoşteam în mine un suflet… dar, de-a lungul vremii, acela s-a defragmentat, astfel încât… nici nu iubeam, nici nu uram; nu ignoram, însă… nu mai era mult, până la nepăsare…

Şi totuşi, eram căldicel, în lungi perioade ale vieţii, deşi oscilam spre extreme, fiind astfel cald precum focul generează căldură, ori… rece, precum apa imprimă o stare rece la rându-i… Puteam să combin mereu aceste două proprietăţi, printr-un oarecare echilibru, în general dobândit din natură…

Ca atributele unui suflet predestinat spre ceva anume, drept un ţel, un ideal, aveam planuri foarte multe şi cumva, destul de măreţe… dar, deseori, mă lamentam în a le suprima, de parcă vrând dinadins să gust fructele eşecului. De fapt, pentru mine, o victorie ar fi fost pe atât de neînsemnată pe cât însăşi înfrângerea avea valoare… Îmi vedeam viaţa pe pământ drept o misiune de a face pe ici-colo câte o faptă bună, deşi… trecutul a fost întunecat de prea multe păcate ce oricum, din când în când, ca o tornadă, reapăreau în fragmente, distrugând totul în calea lor; cumva, îmi părea rău… şi poate că tot remuşcările mă conduceau spre o judecată proprie, deşi uneori, parcă mici scursuri, răsfrânse visavi de alţi semeni; iar eu, ştiind asta, căutam adesea să nu fie o altă formă de răutate… Fiind uneori rece, îmi îngheţam orice secvenţă din minte, în uitare; a fost deci… prima dată în care am învăţat să uit şi însăşi uitarea, îi venea de hac judecăţii de sine… Apoi, fiind rece, mai aveam deosebitul avantaj de a distinge adevărul şi luând măsuri foarte drastice asupra opusului său…

Eram eu, cu bune, cu rele, deopotrivă; devenisem doar un suflet defragmentat, pe cale să mă sting definitiv, împrăştiat în cosmosul pe care îl numeam Neant… şi doar gândul de a cădea cândva, într-un abis, era egal cu o sinucidere lentă, sărind de pe cea mai înaltă stâncă, în gol… dar… oricum n-aş fi avut curajul acela, în ciuda sângelui meu, îngheţat în vene…

Toate s-au sfărâmat… de-a lungul vremii, până şi anii copilăriei, cu momentele ei fericite ori înlăcrimate; până şi tinereţea, când înmugurea în fiecare primăvara cu un „cineva” pe care s-o iubesc, fie şi în taină, doar de dragul de-a mă menţine mereu îndrăgostit; până şi perioada de maturitate, în care o descoperisem pe acea „Ea”, pe care o căutam mereu, prin această lume întinsă; iar în final, bătrâneţea, cu atât de multe momente minunate încât… a fost raiul meu aici, pe pământ… rai pe care l-am tot schimbat întâi cu moartea soţiei, scăldându-l într-o durere mută, apoi, cu nebunia, care se manifestase încă din tinereţe şi care acum, revenise în forţă; iar în sfârşit, l-am schimbat cu un iad, ca peste un timp îndelungat, după ce mi-am pierdut credinţa, să-l schimb… cu un mormânt…

 

©Th3Mirr0r