Mireni, pe drumul vieţii

Ne regăsim, pe drumul vieţii,

Mereu, îmbrăţişând eternitatea:

Ne-asemuim cu ziua, sau cu noaptea,

Pe Dumnezeu strigând, în ceasul morţii.

Ne naştem, rând pe rând, ca firele de iarbă

Sădite-n huma fragedă, din umedul mormânt

Pe care-l spală-n lacrimi de iubire, câte-o faţă oarbă,

Privind cu drag spre chipul ce-a lăsat-o suspinând;

Ne îndreptăm priviri spre mâna tremurândă

Care s-apleacă peste fruntea noastră înăsprită

Şi ne cutremurăm iubiri, sădite-n veşnică osândă,

Atunci când sufletul ne e cuprins de ură nesfârşită,

Tot desfătându-ne în amăgiri, uitând… de lacrima cea blândă

Căzând, la pieptul nostru, din ochii celor care ne-au iubit,

Cu drag, vorbindu-ne despre trăiri ce le-am schimbat pe moartea hâdă

Care rânjind, neîncetat, ne-a despărţit de ce n-am preţuit…

 

 

Dar iată, vine clipa… când toate, ţi s-arată,

Redând nedumerirea, la vreme de restrişte,

Cu zâmbet stins, întins pe fruntea ‘gândurată,

Împrăştiind durerea, ca sufletul, să-ţi mişte,

Că poate doar atunci, e loc de-aţi aminti

De tot ce reprezinţi – un suflet, pe-astă lume

Şi toate ce îţi vin pe rând, spre-a pătimi

Sunt lacrimi vii, fierbinţi – comori în cer, s-adune!

Să nu te întristezi, când toate-n jur, se surpă,

Că nu vei fi orfan, ascuns de faţa soarelui ori lunii,

Şi nici nu datorezi nimic, decât… micuţa clipă

În care te-ai numit mirean, născut… în sânul lumii…

©Th3Mirr0r