“Din Iubire” – partea a II-a

Recital poetic:

Din Iubire

*

Partea a II-a

*

“Din Iubire, scriu eu această

Nevrednică slovă

În formă de stea, –

Să mai priceapă și alții,

Nimicul din ea…

*

Nimic, nimic, nimic,

Tica,-tica, – tica,-tica, tica,-tica; –

… Într-acest cimitir părăsit,

Pe-unde pașii-mi se poartă,

Cercetând-o pe-a lumei măiastră,

Vremelnică trecere, –

N-am habar de nimic.

Nici grija zilei de azi,

Trăind clipa de-acum; –

Nici a purta grijile de ieri,

Căci am același tovarăș, la drum; –

Nici nu știu ce e mâine,

E zi de sărbătoare,

Sau de plângere, –

Amar, dintr-atâta iubire,

Plină de întristare…

Ce-mi sunt acestea,

Vremelnice păsuri?!

Nimicuri.

Pe-aceste nimicuri,

Să mi se fi risipit..

Viața mea?!…

*

O! Lume, lume, lume!..

Din prea marea-ți iubire,

S-au risipit fiii tăi,

Pe toate meleagurile,

Fiicele tale,

• Și-au cumpărat deja,

Marame de doliu, –

O, lume, – lume, – lume,

Din prea marea-ți bunătate,

S-au risipit averile tale,

Strâns-au ostașii tăi, nelegiuirea, –

Hambarele deșertăciunii

Și-au deschis porțile,

• Vin secerătorii,

La timpul de cernere!..

O, lume,

Din prea marea-ți trufie,

Pier sufletele nevinovate,

• Sabia morții, legiu-va

Întinderile tale,

Pe unde ți-ai întins înșelarea

Și stricăciunea; –

Moartea ară de zor,

Peste capetele regilor,

• În lanțuri, servitorii

Nefericirii, –

Numai corbii, mai pot glăsui,

Pe tărâmul fărădelegii:

S-au împietrit inimile oamenilor,

Din iubirea de lume,

• O, robia-le cruntă, –

Sclavilor deșertăciunii,

Rușinarea; –

O, lume, lume, lume,

De pe acum, să fii plânsă,

Zilei tale de sărbătoare,

Căci păgânilor ai întins masa ta,

Cu ofranda sufletelor nevinovate

Pe altarele ororii; –

S-au ospătat, când unii, când alții,

De la bucuria urii și răzbunării,

Închinându-și pocalele, –

O! Au cinstit nedreptatea,

Legiferând fărădelegea,

Iubitorii de arginți, –

Despoții tăi, au hulit tot ce-i sfânt,

Aducând strâmbătatea, –

O! Nimeni, nu mai are curajul

A-și recunoaște vinovăția, –

S-au îmbătat cu fericirea ta,

Spre nefericirea altora; –

Vai, lume, – lume, – lume,

Plângere, e ziua ta de sărbătoare!..

O, se vor rușina, oare,

Dascălii tăi?!

Bieții copilași ai lumii aceste,

De la aceștia,

S-au deprins întru fărădelege,

O! Lume, vei mai avea glas

A spune

Dacă toate să fi fost

Din iubire?!..

• Căci ce iubire, să fie aceasta?!

Mă întreb eu, nimicul –

Nimicul strivit de lumea

Plină de iubire; –

Să întreb, așadar,

Pe toți care știu despre toate

Și pe toate de le știu de la toți,

• Pe unii și alții, care știe socoate,

Dintr-o nemică, ce poți să mai scoți, –

Ori eu, Nimic, nimic, nimic,

Nimic nu mai știu,

Ce-a fost ieri, ce e azi,

Ce va fi mâine?! –

Nimic, nimic, nimic,

În clipa de-acum

Când…

Tica, tica, – tica, tica, – tica, tica,

Pășesc printr-acest părăsit cimitir,

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta,

Dinapoia-mi, denaintea-mi,

• Nu știu nimica…

*

Și iată c-așa, pășeam eu

• Nimicul –

 prin lume,

Întrebând, întrebând, întrebând, –

Dară nime, cu glas, a îmi spune,

Povestea spravului-în vânt, –

Mă trezii, în sfârșit, delirând,

Biet bătrân, într-o lume

Streină…

Tica, tica, – tica, tica, – tica, tica,

Nimic nu știu. Știu nimic.

Mi se pare că știu eu ceva;

Să fi uitat?! Ah, da! Știu,

În sfârșit! Știu că nu știu nimica…

Doar părelnica-mi slovă,

Mai poate descrie ceva.

*

Iaca, merg:

Tica, tica, – tica, tica, – tica, tica,

Întrebând, întrebând, întrebând, –

Pe unii, pe alții, – care-or mai știe ceva,

Ceva – orice – din și despre Iubire,

Orice, oricât de micuț, viu Cuvânt,

Neînsemnat lumii aceste,

Pe-atât de blând,

Pe cât de plăpând, –

… Oftez …

Chiar nime-a mai poate grăi,

Ce este aceea, Iubire?!..

Căci toți par a ști

Orice, tot vorbind despre ea, –

Pe când eu, Nimicul acesta,

Strivit de a lumii orbire,

Nimic nu mai pot cuvânta; –

O! Chiar nime-a mai spune-adevărul?

Să fie dintr-același simț de iubire,

Când eu, prin cimitir călătorul,

Privesc înapoi, către lume-n uimire,

Recunoscând deșertăciunea?!.. –

Tr-acolo, abia de zăresc, uneori,

Pe careva ce-într-adevăr, a îmi spune

De ce-i atâta sminteală prin lume,

Toți nutrind spre-o cerșită iubire,

Și totuși, câtă amarnică,

Jalnică, Ne-fe-ri-ci-reeeee!..

Prea mulți, vorbind măreț

Despre-aceea,

Ce-o caută toți, –

Până și dascăli,

Fel de fel,

A scrie

Cât mai citeț:

IUBIRE

Însă ea, singură vre-i-a,

De prin cetăți,

Alungată de toți,

Chemată la târguri,

Unde-n tarabele lor,

Tot să socoți,

Până și prețuirea

Acestor nemicuri…

… Oftez …

Să fie, oare, toate acestea,

Dintr-o prea mare iubire?

Cine mai știe povestea

Spravului purtat de vânt

Spre-un citimir părăsit,

Devenit într-un cânt,

Singura lui fericire?!..

O! Sătul de războaiele lor,

Vreau acasă, vântule!

• zice spravul –

și gemândul

bard

• zugravul, –

Ai răbdare, cântule!..

*

Într-o candilă, ard

Stihul inimii mele…

Tica, tica, – tica, tica, – tica, tica,

Nu știu nimica…

O! Într-această lume,

În care toți vorbesc despre Iubire,

Câtă deșertăciune!

De-atâtea vorbe ce-și spun,

Nici cuvinte n-am, a le pun

Unite, unele lângă altele,

Unele peste altele,

Într-un amalgam de nimicuri,

A scrie despre înaltele,

Mult-idealele vise

Care dintr-altele,

Să smulgă această minciună

Ce și-o recită întruna, –

O! Ferice de-acel care nebun,

Fuge de-această lume,

În care de-atâta iubire,

Geamătu-i de fericire

S-asamănă cu nimică-altceva,

Decât cu minciuna

Pe care și-o scriu

Dascălii deșertăciunii; –

Ferice de-acel care-înțelege

Tot ce aceștia își spun,

• Căci dintr-atâta iubire,

Geme lumea de traume,

Chinuri și suferințe,

Ale nefericirii, –

Dintr-atâta amar de iubire,

Pe care toți și-o strâng în hambare,

O! Cântă cerșetorii

Aceleași neputințe

Ale celor dați spre robire,

Îmbătați de-o rătăcire,

Și-au pus împărăției, hotare, –

O! S-au rătăcit unii de alții,

Căutând fericirea, –

Priviți-o-n tarabele vremii,

Cu suflete chinuite,

Pentru aceste nimicuri!

De-atâta iubire,

O, cât adevăr! Într-un geamăt,

Ce nefericire, –

S-au scumpit, ochii lumii,

Punând prețul iubirii,

Cântărind-o

După măsura inimii lor

Îmbătată de boala uimirii

Când nerecunoscând-o,

Părăsind-o,

Au alungat-o din lumea acelor

Ce-au strigat-o pre numele său:

Înțelepciune!

O, Înțelepciune!

Nu ești tu aceea care nu te afli

În inimile pline de viclenie?

Nu ești tu aceea care nu șade

În cetățile fărădelegii?

O, Înțelepciune!

Numai mortul mai poate a te grăi,

Lumii acesteia orbită de-atâta trufie,

Încât să nu își vadă nevrednicia

De-a te afla o clipă, în sânu-i, –

O, tot să mori, încercând a trăi,

Când vezi atâta fățărnicie,

Într-atât cât socotu-i, de spunu-i:

Lume! De-ai ști, câtă vremelnicie!.

O, cât adevăr! Într-un geamăt,

Ce nefericire, –

S-au scumpit, urechile lumii,

Cercetând de zor

Nimicurile

Științelor lor,

Biete invenții, a spune la unii,

• Că n-or născocit

Decât tot ce numai nebunii,

Puteau să dărâme,

A-și spuie că-n zadar și-au tocit

Scumpătatea neputințelor, –

Nimic n-au clădit, dintr-această iubire

Pe care și-o recită-într-un cor,

Nechibzuințelor,

Tuturor!..

O! Dintr-atâta iubire,

Paradisul nebunilor!..

Aceasta e jalnica,

Amarnica lor sărbătoare,

Tirani, mici și mari,

Ridicându-și falnica

Împărăție de-argați și tâlhari,

Pe-atât de strălucitoare,

Pe cât luciul apei stătătoare; –

O, voi, din cei bravi și tari,

Priviți, rogu-vă, măcar o clipă,

A voastră îndelung-nălucitoare

Paradă a năzuinței, –

S-a îmbătat lumea, de fericire!

Din prea marea-vă iubire,

V-ați pus lanțurile

Nechibzuinței; –

Când la orice prostie,

Numindu-vă înțelepciune,

Spravul, o nemică, le-a zice:

Hai, treacă! Meargă! Fie!..

Numai

Să fugă de lumea aceasta,

O, ce minune!

Suflă, vântule,

Bardule,

Du-mă departe, spre alte meleaguri!..

• Aici n-am cunoscut decât nebunie, –

O! Câtă a lumii aceste, deșertăciune!..

 ..Tica, tica, – tica, tica, – tica, tica,

–       Nu știu nimica…”

*

Sfârșitul părții a II-a.

*

© Th3Mirr0r